Yoga este cel mai vechi sistem de instruire din lume si poate data de acum 5000 de ani, altii o dateaza chiar din vremuri imemoriale

Yoga mai mult celebra decat cunoscuta



Cunoscută uneori în Occident sub forme vulgarizate şi degradate, Yoga este o veritabilă ştiinţă a fiinţei umane, ce constituie totodată o disciplină spirituală extrem de riguroasă. Cuvântul Yoga vine de la rădăcina indo-europeană care poate fi tradusă în limba română prin „jug” sau a uni, a împreuna, a fuziona, a pune la unison.
În limba sanscrită, sensul originar al cuvântului yoga este „atelaj”, ceea ce corespunde unei reprezentări a psihicului uman considerat ca fiind condus de nişte cai nărăvaşi (facultăţile simţurilor, pasiunile), care se sforţează să-l stăpânească pe conducătorul carului (intelectul, buddhi), iar hăţurile corespund mentalului (manas).

Această imagine este menţionată în cele mai vechi scrieri ale înţelepciunii orientale, Upanishadele, şi în viziunea acestora sufletul neputincios ar putea fi condus în mod iremediabil în prăpastie, dacă el nu ar putea utiliza yoga, metodă care îi va permite să stăpânească caii şi chiar să coboare din car, sau, cu alte cuvinte, să se elibereze.
Cea mai veche expunere sistematică a sistemului yoga se găseşte în textul Yoga-Sutras al lui Patanjali (secolul I î.e.n.). Fiind extrem de condesat, acest text nu este în fond decât un îndreptar care totdeauna trebuia să fie însoţit de anumite învăţături orale secrete. Tocmai de aceea pentru cel care nu a practicat sau nu practică yoga acest text poate rămâne în mare parte enigmatic.

Occidentalilor secolului XXI le este greu uneori să deosebească adevărul de fals în miracolele care vin din Orient. Este o certitudine însă că yoghinii, cu mult antrenament, sunt în stare să-şi modifice, la dorinţă, ritmul cardiac, mişcările peristaltice si antiperistaltice ale intestinului, să-şi stăpânească respiraţia până la punctul în care metabolismul lor bazal pare comparabil cu cel al animalelor în stare de hibernare. Pe această temă, Dr. Therese Brosse, fost şef de clinică la Facultatea de medicină din Paris, a efectuat, între 1937 şi 1955, observaţii care par foarte convingătoare, în ciuda aparatelor folosite, mai puţin precise decât cele de astăzi. Yoghinii pe care i-a supus controlului pneumografului puteau să-şi oprească respiraţia timp de aproape cincisprezece minute consecutive. Respiraţia devenea atât de superficială, încât aparatul n-o mai putea înregistra. Ritmul cardiac varia, după voia subiectului examinat, între 55 şi 150 de pulsaţii pe minut.

 Electrocardiograful, despre care detractorii doctorului Therese Brosse au spus că avea capricii (dar experimentatoarea a prevenit aceste critici răuvoitoare supraveghind mai bine starea diverselor instrumente de măsură), semnala căderi importante şi paradoxale ale voltajului în întreaga inimă sau doar într-o parte a ei, astfel încât s-ar fi putut da, văzând această curbă, un pronostic dintre cele mai severe. „Acestea fiind faptele, conchide Therese Brosse în Les Cahiers du Sud, nu are prea mare importanţă că ipotezele noastre le atribuie fie unei concentraţii anormale de gaz carbonic în sânge, fie unei schimbări a axului inimii, fie unei modificări a ionizării ţesuturilor, fie acestor mecanisme combinate, fie altora nebănuite... Uluitor este, pe drept cuvânt, că extrema cădere a voltajului se produce exact atunci când yoghinul anunţă că-şi va retrage din inimă energia vitală şi că întoarcerea la un voltaj normal sau chiar exagerat survine când el declară că ţine sub control buna funcţionare a inimii sale."

Chiar dacă mărturia Theresei Brosse ar fi controversată, stăpânirea corpului, pe care o permite yoga când ea merge destul de departe, este de pe acum cunoscută. Ea este admisă chiar de către raţionaliştii care nu dau doi bani pe imitaţiile „orientalismului" în Occident. Dar se ştie până unde poate merge această stăpânire? Pentru a arăta că ea se exercită asupra fibrelor netede (care, în mod normal, depind de musculatura involuntară), un hatha yoghin, doctorul Parmanick, în timpul unei călătorii în Franţa, în noiembrie 1952, a făcut o experienţă foarte curioasă, al cărei caracter ar fi fost destul de deplasat sau cel puţin burlesc, dacă ea s-ar fi produs în faţa unui public obişnuit... (Dar ea a avut loc în faţa unui areopag de savanţi şi a unui amfiteatru de studenţi în medicină.) Gol, Parmanick a cerut să i se aducă un lighean cu apă călduţă şi s-a aşezat în el. Fără ajutorul vreunui instrument, el a aspirat prin rect peste un litru de apă, pe care l-a eliminat pe aceeaşi cale. A procedat la fel, umplându-şi vezica prin uretră cu lapte.

Aşadar, s-a dovedit, altfel decât prin procese-verbale îndoielnice, că metodele mistico-ascetice ale yogăi, ca şi ale budismului, sunt capabile să înlocuiască prin alte condiţionări condiţionările obişnuite, iar aceasta într-un context în întregime „laic", fără atmosfera religioasă foarte dăunătoare verificării faptului.

 Desigur, ar fi stupidă separarea fenomenului de faptul pe care-l semnifică. Nu vedem care ar fi utilitatea pentru un individ, în viaţa obişnuită, să-si umple vezica sau intestinele cu apă, lapte sau vreun alt lichid. Aici, fenomenul nu face decât să semnifice reuşita. Dacă cineva va reuşi, înseamnă că s-a mai înaintat puţin pe calea ascezei. Cum scria Mircea Eliade, scopul pe care şi-l propun adevăraţii yoghini este de a muri pentru existenţa profană, de a depăşi limitele senzoriale şi psihomotorii ale muritorilor de rând, pentru a înfăptui o mutaţie ontologică şi de a renaşte într-o altă viaţă, mai puţin imperfectă decât cea care ne este dată când rămânem pasivi în faţa ei. Calea obligatorie a acestui tip de asceză este răsturnarea progresivă a comportamentului normal.

 „De vreme ce condiţia profană se caracterizează prin dispersie mintală, mişcare, respiraţie dezordonată etc., yoghinul se străduieşte s-o răstoarne practicând exact contrariul: imobilitatea (asana), oprirea respiraţiei (pranayama), concentrarea fluxului psihomental într-un singur punct (ekagrata)." Această ciudată inversiune funcţională poate să afecteze şi organele reproducerii, în practica amoroasă: „Intenţia de a răsturna comportamentul natural se lasă descifrată, mai scrie Mircea Eliade (căruia Occidentul îi datorează mult din înţelegerea sa a misticilor orientale), chiar în practicile yoghico-tantrice de erotică mistică: sensibilitatea normală este treptat abolită, yoghinul se transformă în zeu şi o transformă pe tovarăşa sa în zeiţă; actul sexual devine un ritual, şi toate reacţiile fiziologice sunt inversate; nu numai că emisia seminală e oprită, dar textele arată importanţa «întoarcerii sămânţei» (paravtti).” Libidoul nu este socotit bun decât dacă nu urmează calea pantei celei mai abrupte si nu cunoaşte entropia. Supunerea oarbă la injoncţiunile naturii este refuzată

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu